În copilărie m-am simțit o ciudată și mi-a fost greu să mă integrez în foarte multe grupuri. Deși părinții mei mă lăudau și îmi spuneau că sunt un copil minunat, eu mă simțeam stingheră în multe din colectivele în care trebuia să mă integrez. Trebuie să recunosc, uitându-mă acum în urmă, că într-adevăr vedeam lumea cu alți ochi decât copiii pe care eu îi cunoșteam. M-am simțit întotdeauna protejată și în siguranță, indiferent de ceea ce se întâmpla în realitate. Cumva, în fața fiecărei provocări, eu simțeam recunoștință și protecție, ceva îmi spunea că sunt norocoasă pentru că nu s-a întâmplat ceva mai grav. În urmă cu câteva luni unul din mentorii mei (Anshu Tiwary) mi-a spus să mă deschid și să vorbesc de provocările prin care am trecut. Cu toată sinceritatea de atunci, i-am spus că nu am ce să povestesc, pentru că am cu adevărat o viață binecuvântată. Întrebarea ei a încolțit în sufletul meu și mi-am dat seama că am trecut prin foarte multe provocări, doar că nu mi-am dat voie să le împărtășesc cu ceilalți.
Au fost multe întâmplările care mi-au dat multe de gândit din momentul în care s-au întâmplat până m-am vindecat, iar acum, după foarte mulți ani, simt că a venit momentul să împărtășesc una din cele mai provocatoare dintre ele.
Era ceea ce ar fi trebuit să fie o zi obișnuită de școală, dar care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Deși locuiam într-un oraș modern și frumos, eram înghesuită într-o masă foarte compactă de oameni, eram toți ca niște sardine într-o cutie de conserve. La orele de vârf asta însemna să locuiești într-un oraș aglomerat, care la vremea respectivă se confrunta cu trafic intens. Majoritatea oamenilor erau grăbiți, obosiți, parcă prin gândurile lor încercau să teleporteze tramvaiul să ajungă cât mai repede la propria destinație. Mă întreb de ce am luat tramvaiul și nu am mers pe jos, la urma urmei, această zi m-a determinat să nu mai iau decât foarte rar tramvaiul ulterior, mulți ani mai târziu. Cred că era o zi călduroasă de primăvară, aș putea spune că eram atât de înghesuită încât îmi era greu să respir. Aveam și un ghiozdan imens, un ghiozdan de clasa a cincea al unei fetițe foarte conștiincioase. Eram îmbrăcată cu un trening roz pal, deși au trecut peste șaptesprezece ani de atunci, îl văd în fața ochilor de parcă ieri ar fi fost ultima dată când l-am purtat.
Ceva din mine îmi spunea că ceva nu este în regulă, că se întâmplă ceva ce nu trebuie să se întâmple. Încercam să schimb locul cu alte persoane din jurul meu, căutam cu disperare o privire caldă, care să înțeleagă că se întâmplă ceva ce nu are voie să se întâmple. Sincer, nu știam ce se întâmplă, doar că nu eram în locul potrivit pentru ceea ce se întâmpla. Indiferent cât am căutat o privire caldă, eram înconjurată de priviri glaciale, reci, pline de ciudă, chiar indignate de copilul acesta ce nu stă locului. Lângă mine un singur bărbat nu avea o astfel de privire. Așteptam să ajung la prima stație pentru a putea coborî, dar a coborât el, așa că nu am avut eu curajul să cobor. În agitația care se petrecea în mintea mea și în jurul meu, în încercările mele de a mă elibera, i-am atins mâinile, dar asta doar îl excitase mai tare. Deși aveam unsprezece ani, nu știam nimic despre ce înseamnă nevoile sexuale, nu știam ce s-a întâmplat atunci, dar știam că ceva ce nu e normal să se întâmple într-un tramvai, mi s-a întâmplat tocmai mie.
Îmi amintesc și acum tremuratul mâinilor și picioarelor, greața și neînțelegerea. Nu am înțeles cine era acel bărbat, de ce și-a găsit plăcere molestând o fetiță într-un tramvai aglomerat. Eu nu știam ce face, dar adulții din acel tramvai aglomerat nu au simțit ce se întâmplă? Nu i-a interesat? Oare am participat într-o scenă de teatru unde totul a fost regizat? Privind acum în urmă simt că am trăit un moment în care toate persoanele din tramvai au participat împreună la satisfacția unui adult și la violarea purității unui copil.
Când am ajuns acasă am văzut o urmă pe pantalon, ca o flegmă. Am pus acel pantalon la vederea mamei, pentru ca apoi să discut cu ea, să mă întrebe ce este acolo pentru ca eu să îi explic, iar ea să îmi ofere alinare. Nu știu dacă ea și-a dat seama de ce am pus acei pantaloni acolo, pentru că nu m-a întrebat nimic nici atunci, nici mai târziu. Mi-am dat seama că sunt singură. Nu știam ce să îi spun mamei mele, credeam că nu sunt afectată, că sunt puternică. De asemenea, nici nu știam ce s-a întâmplat, știam că nu e bine, dar nu înțelegeam atunci ce înseamnă ceea ce am trăit.
Mi-am spus că sunt în siguranță. Pentru a mă simți în siguranță, am decis să nu mai merg cu tramvaiul, considerând că astfel evit repetarea unei experiențe similare. În ciuda a ceea ce mi s-a întâmplat, m-am simțit protejată. Cumva am simțit că am fost protejată să nu mi se întâmple altceva mai rău. Pot chiar să spun că întotdeauna m-am simțit protejată, iar în situații foarte provocatoare am simțit că Dumnezeu îmi este alături și mă ajută să trec peste orice provocare.
Nu știu dacă dezamăgirea mea a fost mai mare pentru că nu am avut-o alături de mine pe mama mea sau pentru că am văzut atât de multă răutate în privirile acelor oameni ce nu înțelegeau privirea mea disperată.
Mi-am dat seama că ceea ce se întâmplase e o provocare peste care trec. M-am întrebat cum ar fi fost afectat un alt copil în locul meu și, cumva, am simțit că am protejat un alt copil, care ar fi suferit mult mai mult decât mine în acest incident.
Experiențele pe care le trăim ne afectează întreaga viață, fie că ni le amintim, fie că nu. Deși am fost puternică, această experiență m-a rănit profund, mi-a înfipt un cuțit în inimă și mi-a violat sufletul. Mi-au trebuit foarte mulți ani să înțeleg că o astfel de experiență mi-a afectat viața de adult, alegerile și deciziile, frici și emoții la care mi-am blocat accesul. Fără să îmi dau seama, am căutat să mă vindec de-a lungul anilor de o experiență pe care nu am înțeles-o și pe care am ținut-o secretă timp de mulți ani.
Vindecarea vine sub forme multiple și este posibilă, indiferent de provocarea prin care am trecut. Da, pot să afirm că sunt norocoasă. Corpul meu nu a fost vătămat, iar sufletul a căutat o înțelegere profundă a celor întâmplate. Finalitatea poveștii mele este descoperirea menirii mele. Ani de zile am refuzat să înțeleg ce pot să fac pentru mine și pentru ceilalți, căutând în disperare o viață banală, gri, pierdută în neștiință. Cu toate acestea, în momentul în care am descoperit ce aduce vindecarea mea în viața mea și în viețile tuturor celor care mă cunosc, mi-am dat voie să învăț tot mai mult despre vindecare.
Deși îmi amintesc durerea mea și ce am trăit atunci, am vindecat rănile pe care mi le-a creat, vindecându-mă pe mine, am învățat să ajut la vindecarea altora. Nu trebuie să trăiești o viață nici măcar 1% sub potențialul tău de fericire, dreptul tău din naștere la o viață plină de lumină, strălucitoare și superbă. Menirea ta este să fii fericit(ă). Dacă încă nu ești mulțumit(ă), dacă simți că ceva lipsește fericirii tale, contactează-mă, cu siguranță te pot ajuta.
Dacă acest articol te inspiră, dă-l mai departe, și alții au dreptul la fericire și vindecare.
Fie ca lumina să strălucească în sufletul tău.
Photocredit https://freeimages.com/
